Stand-Up Comedy (video si informatii)

Ce este stand up comedy?

Conform Wikipedia: Un stand-up comic este cineva care face comedie într-o manieră informală, vorbind cu publicul în absenţa celui de-al “patrulea perete” teatral. În mod normal aceasta se face de către un comic, cu un microfon. Se practică în cluburi, colegii, săli de teatru, locaţii alternative – aproape oriunde există un public doritor şi deschis la comedie. Comicul redă o serie de poveşti amuzante într-un ritm rapid, glume scurte (numite bit-uri) şi one-liners (glume care au şi pregătirea, şi poanta în interiorul aceleiaşi fraze). Toate acestea constituie monologul, rutina sau act-ul. Unii comici folosesc recuzită, muzică sau elemente de iluzionism în spectacolele lor.

Şi ca să aveţi si dovadă vizuală vă invit să vizionaţi 4 clipuri cu Costel (ex Deko Caffe) un tip foarte bun in domeniu.

Stand-up comedy îşi are rădăcinile în variate tradiţii americane de divertisment popular din secolul 19, de la vaudeville şi monologuri umoristice (Mark Twain fiind unul dintre maeştii acestui gen) până la clovneriile de circ. Majoritatea comicilor de la început erau priviţi doar ca “spunători de bancuri” care încălzeau publicul în deschiderea spectacolului sau distrau mulţimea în timpul pauzelor. Să fii comic era considerat în principal un prim pas pentru a începe o carieră serioasă în show business. Glumele erau în general de un umor gros şi (adeseori când nu erau transmise la radio sau televizor) moderat neruşinate, subiectele cuprinzând teme comice obişnuite (glume despre soacră, umor etnic etc.). Umorul “albastru” sau comedia care era considerată indecentă, era destul de popular în multe cluburi de noapte, dar repertoriul “albastru” limita considerabil şansele comicului de a obţine succesul veritabil.
Iniţiatorii genului stand-up comedy erau “maeştrii de ceremonii”, aşa cum erau numiţi adeseori, ai “epocii de aur” a emisiunilor radiofonice. Jack Benny, Fred Allen şi Bob Hope provin cu toţii din vaudeville şi deseori îşi deschideau emisiunile cu monologuri şi numere comice. Acestea urmăreau un subiect, erau caracterizate de improvizaţie şi discuţii privind diverse evenimente la ordinea zilei. Programele erau în majoritate împărţite în monologul de deschidere, un număr muzical, urmat de un skit sau povestire umoristică. Oaspeţii acestor emisiuni erau variaţi şi includeau alţi comici radio ai zilei, ca Burns şi Allen. O “dispută” între Fred Allen şi Jack Benny a folosit ca material comic pentru aproape o decadă.
Spre sfârşitul anilor ’50 şi în anii ’60, o nouă generaţie de comici americani a început să exploreze subiectele politice, relaţiile rasiale şi umorul sexual. Stand-up comedy a alunecat de la glumele rapide şi one-linere către monologuri, adesea cu umor negru şi satiră ascuţită. Lenny Bruce a avut o influenţă foarte mare în împingerea limitărilor în ceea ce era considerat divertisment acceptabil (între comici, asemenea “rupere de bariere” datează cel puţin din vremea vaudeville-ului într-o glumă tradiţională numită Aristocraţii pe care comici obişnuiau să şi-o spună numai unii altora). Comicii de culoare ca Redd Foxx, multa vreme fiind legaţi de scenele segregate, au început de asemenea să pătrunda spre publicul alb în această perioadă.
Fenomenul stand-up comedy a explodat în timpul anilor ’70, câţiva entretaineri devenind mari vedete pe baza spectacolelor de stand-up. Acesta s-a extins de la cluburi de noapte şi teatre la concerte uriaşe în arene sportive. Richard Pryor şi George Carlin au urmat stilul acerb al lui Lenny Bruce pentru a devenii simboluri ale contraculturii. Steve Martin şi Bill Cosby au avut un nivel similar de succes cu numere comice de o factură mai blândă. Stilul vechi de stand-up comedy a fost menţinut în viaţă de Rodney Dangerfield şi Buddy Hackett, care s-au bucurat de o relansare a carierelor. Programe de televiziune ca Saturday Night Live şi The Tonight Show au funcţionat ca o rampa de lansare pentru alte stele ale genului comic.
Marea popularitate de care genul se bucura a dus la un boom al locaţiilor în care acesta se putea practica, atât pentru comicii locali cât şi pentru comicii care faceau turnee, în multe oraşe americane. Multe stele ale genului au încheiat contracte importante cu posturile de televiziune, şi celebrităţi ale televiziunii şi lumii filmului ca Robin Williams, Eddie Murphy şi Billy Cristal îşi testau aptitudinile comice cu apariţii live de stand-up comedy. Apariţia postului HBO (care putea prezenta comicii necenzuraţi) şi a altor canale de televiziune prin cablu precum Comedy Central au adăugat nebuniei ce înconjura fenomenul. Către anii ’90, suprasaturaţia a dus către un declin al genului, în timp ce piaţa a devenit oarecum inundată de comici. Cu toate acestea, comicii consacraţi încă aveau spectacole cu casa închisă şi noile talente aveau la dispoziţie multe locaţii mai mici în care să se poată manifesta şi eventual să îşi poată lansa cariera.
Mulţi sunt de părere că Chris Rock, a cărui carieră şi-a început ascensiunea în 1996 prin popularitatea imensă a spectacolului Bring the Pain, a avut o mare influenţă în revenirea fenomenului care a avut loc în cea de-a doua jumătate a anilor ’90. La început de secol 21, stand-up-ul se bucură de o nouă şi sporită popularitate, nu numai datorită succesului înregistrat de Chris Rock, dar şi datorită apariţiei mediilor accesibile de informare precum internetul şi canalele de televiziune gen Comedy Central. La ora actuală există un anume fel de renaştere în lumea comediei datorită faptului că tineri comici (adesea cu vârstele cuprinse între cinsprezece şi douăzeci şi nouă de ani) îşi găsesc drumul către scenă şi schimbă standardele, dezvoltând forma de artă într-o nouă direcţie pentru o nouă eră.
În Statele Unite, New York este considerat în continuare de mulţi ca fiind inima scenei stand-up, majoritatea vedetelor tinere aflate în ascensiune ca şi cei mai în vogă performeri încercându-şi cu regularitate materialul la clubul Comedy Cellar când nu se află în turneu. Clubul Caroline’s de pe Broadway a contribuit în pionieratul celor din “clubul capetelor de afiş şi este considerat în continuare unul din cele mai importante cluburi din ţară pentru capetele de afiş, performerii din trecut incluzandu-i pe Andrew Dice Clay, Bill Hicks, Colin Quinn, Gilbert Gottfried, Mitch Hedberg, Jerry Seinfeld.
În zona Greenwich Village din New York, comedia înfloreşte chiar şi în afara circuitului de cluburi cu specific stand-up. Teatrele care sunt mai cunoscute pentru sketch comedy, ca Upright Citizens Brigade Theatre (UCB), ca şi cabarete care nu oferă în exclusivitate nici unul din genurile comice, ca Rififi, au show-uri săptămânale de comedie. Teatrul UCB are “Crash Test” în fiecare luni, prezentat de Aziz Ansari. Rififi are “Invite Them Up”, prezentat de Bobby Tisdale şi Eugene Mirman.
Am putea spune chiar că aceste locuri ajută la dezvoltarea unei noi forme de comedie – comedia alternativă – care implică umor mai bazat pe caractere, suprarealist sau absurd spre deosebire de observaţii asupra vieţii de zi cu zi sau teme polemice. Un număr crescând de comici (Demetri Martin, Slovin şi Allen, Andres du Bouchet) nu se urcă pe scenă pentru a spune numai glume, alegând să cânte sau să joace schiţe, făcând spectacolele lor mai asemănătoare cu vaudeville-ul decât cu stand-up-ul tradiţional.
Los Angeles este cealaltă piaţă majoră pentru stand-up-ul american, fiind sediul unei mari părţi din industria americană de divertisment şi oferindu-le comicilor cea mai mare posibilitate de a se extinde către film şi televiziune. Scena de comedie din Los Angeles prezintă în mod consistent pe mulţi din cei mai cunoscuţi comici din lume care au spectacole în mod regulat în importante cluburi de comedie cum ar fi The Laugh Factory, Hollywood Improv sau Comedy Store. Această scenă este destul de criticată pentru faptul că are mulţi comici interesaţi de a face tranziţia către alte medii şi mai puţini dedicaţi numai stand-up-ului ca formă de artă. Printre figurile proeminente de aici se numără Dane Cook, Kathy Griffin, Dom Irrera, Jim Carrey, Dante, Jay Leno (dintre care nici unul nu a avut debutul în Los Angeles) şi mulţi alţii. Există o scenă de comedie care se dezvoltă cu rapiditate în zonele North Hollywood şi Silverlake ale L.A.-ului, având în vedere că aceste zone au experimentat un aflux de artişti în ultima decadă deoarece preţurile în domeniul imobiliar au crescut în West Los Angeles.
Deşi nu atât de recunoscut ca New York sau L.A., Boston a avut adesea o scenă de comedie înfloritoare. Cu toate că adesea se mută la New York sau Los Angeles înainte de a obţine succesul în mainstream, Boston a produs aproape la fel de mulţi comici notabili în anii ’90 ca şi New York-ul.
Comicii importanţi provenind din Boston sunt Denis Leary, Louis C.K., Lenny Clarke, Dane Cook, Doug Stanhope, Robert Kelly, Patrice Oneal, Bill Burr şi Gary Gulman. Un alt număr de comici născuţi în New Jersey şi New York şi-au făcut debutul în cluburile din Boston – Joe Rogan, Steven Wright şi Bobcat Goldthwait. Boston poate fii văzut ca cel de-al doilea oraş al comediei.
San Diego este de asemenea cunoscut în lumea comediei pentru că aici au debutat mulţi tineri ca Mark Brazil, Bobby Lee, Dat Phan, Fred Burns, Dante, Faison Love, Rene Sandoval, Jamie Foxx (care are o carieră serioasă în muzică şi actorie, fiind laureat al premiului Oscar), Wild Willie Parsons, Anthony Ramos şi Tommy Chun. Houston şi Dallas au produs la rândul lor un număr respectabil de comici.
Emisiunea televizată Last Comic Standing a adus în ultima perioadă stand-up comedy de o factură mai blândă în casele oamenilor care altfel nu ar fi participat la astfel de evenimente.
În afara Statelor Unite, există scene de stand-up comedy înfloritoare în Canada, Marea Britanie, Irlanda şi Olanda unde au loc festivaluri importante de comedie, film şi industrie a divertismentului. Nu numai asta, dar unii comici chiar îşi folosesc numerele de stand-up pentru a avea un impact asupra relaţiilor internaţionale sau pentru a promova pacea şi înţelegerea între culturi. Spre exemplu, proiectul “Allah Made Me Funny – Official Muslim Comedy Tour” este realizat de trei comici musulmani din America (Preacher Moss, Azhar Usman şi Azeem) ce se folosesc de umor în general şi de stand-up comedy în particular pentru a detensiona relaţia dintre musulmani şi non-musulmani, a promova o mai bună înţelegere a culturii şi obiceiurilor musulmane şi a face comentarii sociale legate de viaţa musulmană în America.
Stand-up comedy este principalul obiectiv a trei festivaluri internaţionale majore: Edinburgh Fringe Festival în Edinburgh, Scoţia; Just for Laughs în Montreal, Canada; Melbourne International Comedy Festival în Melbourne, Australia; şi a unui număr de festivaluri mai mici, dintre care cele mai importante sunt Boston Comedy and Film Festival şi New York Underground Film Festival. Formatul de festival s-a dovedit a fii de mare succes în atragerea atenţiei către forma de artă şi este adesea folosit ca loc în care se caută talente şi piatră de încercare de către profesioniştii din industrie în căutare de feţe noi.